Și s-a dus la cer, măița,
să pună o vorbă bună Celui de Sus, pentru noi, căci tare ne iubește !
Este din nou toamnă, măița, aceeași toamnă binecunoscută,
îmbrăcată în ținutele-i măiestuoase: soare în păr, căldură pe poale și frunze uscate la picioare, ori mantia
lungă de ploaie rece și părul strâns în nouri gri.
Mi-a fost dor de
toamnă, măița, însă dorul de tine trece dincolo de orice anotimp. Toamna, se
pare, nu va mai fi niciodată la fel. Anul acesta toamna mea a venit în negru și
m-a găsit pustie, în derivă, precum o barcă ce plutește pe apă, smulsă de la
mal de-o furtună.
Oricât de multe
ploi vor cădea din cer în toamna asta, nu vor deplânge îndeajuns golul din
sufletul meu, în lipsa ta. Nicio adiere de vânt, nicio rază de soare mângâind
ușor, nu vor alina dorul de blândețea ta și nu vor domoli în mine foamea după o
îmbrățișare sau după mâna-ți ușoară mângâindu-mă pe creștet și vorbindu-mi cu
blândețe.
Din toamna
aceasta te voi vedea numai în gând, măița și închid ochii atât de des, de dorul
tău, ca să te am aproape !
Și știu de ce mă
doare în piept așa de tare, măița, pentru că tu, caldă și bună, senină și
înțelegătoare, omul cel mai frumos din viața mea, iubirea, ai rămas întru totul
în inima mea mică, neîncăpătoare. Voi încerca să fiu mai bună, îmi voi deschide
sufletul, măița, pentru a te putea cuprinde pe deplin.
Fii fericită
măița, te du acolo unde-i liniște și pace, numai lasă-mă să te simt aproape. Te
iubesc, măița mea dragă și până ne vom revedea, te rog, rămâi cu mine !
De mâine iese
soarele...și totuși rămânem diferiți...
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristețe capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
(Mihai Eminescu – Pe lângă plopii
fără soț)
E limpede că dacă ne-am fi născut plini de înțelepciune, stăpâni pe
emoțiile și reacțiile noastre, gata pregătiți spre a lua decizia cea bună și a
triumfa în felul acesta de fiecare dată...ce rost ar mai fi avut viața ? Victorie
sigură, pas cu pas asigurată...nu tu emoție și freamăt interior, nu tu frică și
durere, lacrimi către cer sau vărsate pe umărul celui de lângă noi, nu tu
fericire și preaplin sufletesc, gata să dea pe dinafară spre a fi împărtășită
celor din jur.
Suntem ceea ce ne fac trăirile proprii sau oare ceea ce suntem răzbate prin
fiecare por explodând dincolo de noi și contaminând ceea ce ne înconjoară,
lăsându-ne astfel goi dar nu pustiiți, eliberați dar curați sufletește și
pregătiți pentru o nouă încercare - ușoară sau grea, o nouă
provocare – justă sau ingrată, un nou drum de ales – cu sentiment sau rațiune,
spre a-l străbate desculți și cu sufletul la vedere ori purtând diamante la gât
și pumnalul la cingătoare ?! Așa de multe alegeri de făcut, decizii de luat,
toate acum și nouă toate...iată de ce trebuie și suntem atât de diferiți.
Orice discuție cu noi înșine
vine ca o descătușare, poate pentru că se produce de fiecare dată într-o
înfundătură a vieții sau într-un sens giratoriu de fapte și trăiri...mulți sunt
totuși cei care duc o existență egoistă, solitară, fără a simți vreodată nevoia
unei introspecții... probabil că de aceea ne comportăm atât de diferit.
Vine vremea pentru punct și de
la capăt...orice virgulă e de prisos, prelungește agonia și îndepărtează în
timp același inevitabil final. Deci gata, a plouat destul, a fost furtună, ger
și-am înghețat. De mâine iese soarele...
E vremea nașterii lui Iisus..este
timpul să colindăm, să privim cu ochii strălucind spre frumos, spre luminile
din bradul de Crăciun și spre albul unui nou început..a venit iar vremea pentru
altceva.. suntem mulți, în toate felurile și pornim în direcții diferite.
De simți că te mângâie soarele chiar și în întuneric...să ai sărbători cu
bucurie în suflet și pace în gânduri !
I had never whished to be the Sun. And between you and me, I would never be able to..I have fears, I am shy and I am full of uncertainty. It is so nice to be like a candle. A candle can do what the Sun cannot!
When it seems like the daily routine can’t be broken by anything, a certain moment comes into your life, an opportunity to do something totally different, a chance you have been waiting inside for so long, without thinking it might appear one day.
Once more I understood that the year may not bring what could happen in an hour. So many preparations, hundreds of whispers and thoughts, agitation and effort to prepare something for the future are melting in a second when they happen today, unexpectedly, their intensity substantially overcoming all the expectations.
I feel happy when I meet beautiful people. It makes me think we actually have a chance and after all the ugly from this world exist only to enlighten what’s beautiful. Otherwise, how would we know what’s beautiful and what is not, what is wrong and which is the right way to step on?!
I am peaceful when I meet people like me... having the same intellectual preoccupations, facing the same difficulties, the same challenges and yet people who did not forget that life is actually so simple. In the end, it doesn’t matter that much how high you have climbed, but most probably, how many of those you met on your way up, will remember you dearly and the things you left behind.
I strongly believe anyone could so easily be happy. This truth was recently confirmed in such a natural manner, so far away from home and from the people I love, among other beautiful people, having so many things in common and yet being different in so many ways. From all the things I might have found or read about, or remember during this experience, it was not just a simple coincidence I have found happiness, in so many shapes:
« Happiness is an attitude. We either make ourselves miserable, or happy and strong. The amount of work is the same » - Francesca Reigler.
It is a great achievement to climb the mountain and to successfully exceed each obstacle that comes in the way. Once you arrive in the top you may relax for a while, enjoying the fresh air and the silence of such heights.
For me, though, the true happiness is hiding at the bottom of the mountain, where I was born and I’ve walked most of my steps, surrounded by my parents and by beautiful people, who chosen to be my guidance and support. In the old forest full of green trees, colored flowers sharing their soft perfume, where I read a book for the first time, hearing only the voices of little birds. By the camp fire where I stood embraced with my lover or maybe on the bank of the ripple down river, throwing little rocks into its waters together with my child.
If I would ever arrive in the top of the mountain, the sight and all the moments lived along the way up will definitely give me strength and will be my source of energy.
Anyone who got there eventually, without making this the purpose of his life and enjoying all the way has nothing to be afraid of and cannot be laid down, as the base of the pyramid is his life and his support. The essence of such a human being is indestructible and contaminates other beautiful people, as the pollen goes softly with the wind and the seed gets deeply and irreversible into the ground, but yet coming back eventually as the tree…much stronger and so much beautiful than the seed itself.
So scaring must be for those who climbed the mountain running, stepping on flowers and smiles and butterflies. No matter how clear the sky might be up there, they won’t be able to recognize either the music, the perfume or the warmness, as long as none of these things were ever near them and in their hearts. How could such a person be happy?! What could he give to all the others around him?! What did he left behind to those who interacted with him?!
The answer is yet so simple. There is always another day and the mountain will always be there to be climbed.
A candle can do what the Sun cannot! It can lighten into the dark!
Nu mi-am dorit niciodată să fiu soarele. Şi între noi fie vorba, nici n-aş fi în stare...eu am temeri, sunt timidă şi plină de nesiguranţă. Este atât de plăcut să fii ca o lumânare. O lumânare poate să facă ceea ce soarele nu poate!
Atunci când pare-se rutina zilnică nu mai poate fi înlăturată de nimic, intervine în viaţa noastră un moment, o oportunitate de a face ceva cu totul diferit, o ocazie pe care o aşteptai în sine de atâta vreme, însă despre care nu credeai că se va ivi.
Pentru a nu ştiu câta oară am înţeles că nu aduce anul ce aduce ceasul. Zeci de pregătiri, sute de suspine şi gânduri, agitaţie şi efort pentru a pregăti ceva pe viitor se topesc într-o secundă trăindu-le astăzi, pe neaşteptate, la o intensitate cu mult peste aşteptări.
Mă simt fericită când întâlnesc oameni frumoşi. Mă face să cred că avem totuşi o şansă şi de fapt urâtul din lume există doar pentru a lumina ceea ce-i frumos. Altfel, cum am mai ştii ce-i frumos şi ce nu, ce este greşit şi care-i calea cea bună ?!
Sunt liniştită când întâlnesc oameni ca şi mine..cu aceleaşi preocupări intelectuale, întâmpinând aceleaşi dificultăţi, aceleaşi provocări, dar care nu au uitat că viaţa este totuşi atât de simplă. În final nu contează atât de mult cât de sus ai urcat, ci mai degrabă câţi dintre cei pe care i-ai întâlnit pe drum îşi vor aminti cu drag de tine şi de ceea ce ai lăsat în urmă.
Eu cred că poţi fi atât de uşor fericit. Nu a fost o simplă coincidenţă că dintre toate lucrurile despre care aş fi putut afla ori citi departe de casă şi de ai mei dragi, mi s-a confirmat lait-motivul felului meu de-a fi :
« Fericirea este o atitudine. Fie că ne facem nefericiţi sau fericiţi şi puternici. Efortul despus este acelaşi » - Francesca Reigler.
Este o mare realizare să urci muntele şi să depăşeşti cu success fiecare obstacol care-ţi iese în cale. Odată ajuns în vârf te poţi relaxa o vreme, savurând aerul curat şi liniştea unor astfel de înălţimi.
Pentru mine, însă, adevărata bucurie se ascunde la poalele muntelui, acolo unde m-am născut şi unde am făcut cei mai mulţi paşi, îndrumată fiind de ai mei părinţi, de mulţi alţi oameni frumoşi. În păduricea plină de copaci înverziţi, flori colorate şi frumos parfumate, unde am citit prima carte, înconjurată fiind doar de ciripitul păsărelelor. Lângă focul de tabără unde am stat îmbrăţişată cu iubitul meu şi lângă izvorul susurând la vale, în ale cărui ape am aruncat cu pietricele alături de copila mea.
Dacă voi ajunge vreodată în vârful muntelui, priveliştea şi momentele trăite pe drum îmi vor da putere şi vor fi sursa mea de energie.
Un om astfel ajuns în vârf nu are de ce să se teamă şi nu poate fi doborât, căci viaţa şi sprijinul său sunt la baza piramidei. Esenţa unui astfel de om este indestructibilă şi se propagă contaminând alţi oameni frumoşi, precum polenul dus de vânt ca o mângâiere, precum sămânţa ajunsă aparent ireversibil în pământ dar care paradoxal se va întoarce la suprafaţă mai puternică şi mai frumoasă, sub înfăţişarea copacului.
Înfricoşător trebuie să fie pentru cei ce-au urcat în fugă, călcând în picioare şi flori şi zâmbete şi fluturi. Oricât de senin le-ar fi cerul acolo sus, nu pot recunoaşte nici muzica, nici parfumul şi nici căldura, câtă vreme nu le-au primit în preajma şi în sufletul lor. Cum poate fi un astfel de om fericit ?! Ce poate dărui celor din jurul lui?! Ce a lăsat în urmă celor cu care a interacţionat?! Răspunsul este totuşi atât de simplu. Mâine va fi o altă zi şi muntele cu siguranţă va fi în acelaşi loc spre a fi escaladat.
O lumânare poate să facă ceea ce soarele nu poate! Poate să lumineze pe întuneric!
« Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind flori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.... »
Am primit într-un târziu dovada că trăim încă o dată iarna...Caci dacă venirea lui Moş Crăciun cu cacul de cadouri în ajun de Crăciun şi apoi focurile de artificii din noaptea de Revelion nu ne-au convins că ne aflăm în anotimpul alb, e vremea să savurăm din plin magia Crăiesei Zăpezii.
Eu una am luat o gură sănătoasă de aer rece şi voioşie în mijlocul copiilor şi al oamenilor mari, afară, pe derdeluş. Senzaţia este minunată, amintirile se năpustesc asupra ta şi te simţi întinerit şi încălzit în plină zăpadă şi ger şi temperaturi de gheaţă.
Trecut-au ani buni de când nu am mai avut obrajii natural îmbujoraţi, iar plăcerea imensă pe care ţi-o provoacă o coborâre cu sania la vale pe derdeluş este infinit mai mare decât efortul pe care eu personal, trebuie să-l fac spre a mă reîntoarce în deal, la linia de start, cu copila-mi de-o mânuţă şi trăgând în urmă sania greoaie de metal.
Ce aerobic ? Ce greutăţi ?! Ce mişcare îngrădită de dimensiunile reduse ale unei încăperi neaerisite şi nemăturate, alături umăr la umăr de un număr mult prea mare de « artiste » pentru un spaţiu atât de mic ?!
Încearcă acum cât se mai poate alternativa distracţiei pe derdeluş !! Şi nu oricum, ci sus-jos, pe sanie, pe zăpadă, prin zăpadă..vei prinde din start mişcarea, învăţată practic din copilărie...aidoma mersului pe bicicletă, nu se uită niciodată.
Am întâlnit şi români îngheţaţi şi din cei uşor adaptabili, veniţi pe pârtie alături de copii, îndemnându-i pe micuţi în voiajele lor pe săniuţe şi încurajându-se pe sine cu câte o duşcă de lichid din acela cu constantă dielectrică mică, mă rog, numit în popor...două prune...fierte chiar !! În final e foarte bine să ştii să te adaptezi, să supravieţuieşti şi dacă mă întrebaţi pe mine...eu zic că important e să participi !
Vedeta incontestabilă a aventurii prin nămeţi a fost un băiat, tânăr adolescent a cărui mamă, am bănuit, angajată în sistemul sanitar al vremurilor noastre nu şi-a permis evident achiziţionarea unei sănii pentru fiul său, motiv pentru care a apelat la echipamentul din dotare şi ne-a oferit prin prestaţia băiatului, un spectacol demn de-a fi postat pe „ You tube ” : ...cu plosca la vale pe derdeluş. ..alte comentarii sunt de prisos !
Da, prieteni dragi..este minunat când simţi că eşti fericit, când fără să-ţi propui, îţi dovedeşti că n-ai îmbătrânit atât de tare, când retrăieşti clipe inocente din copilărie, alături de copii, împreună cu copiii tăi! Căci nici eu, asemeni multora dintre voi, nu am amintiri de la 4 ani, dându-mă cu sania pe derdeluş, însă nu voi uita poate niciodată cum a trăit pentru prima oară fiica mea Raluca experienţa săniuşului şi nici nerăbdarea cu care urca dealul spre o nouă aventură la vale, rostind de fiecare dată aceleaşi rugăminţi: ”Încă o dată, mami !„
Sunt clipe frumoase din care mă voi hrăni o vreme, în aşteptarea ghioceilor sau, de ce nu, a următorului sfârşit de săptămână în parc, pe derdeluş ...
Dincolo de toate, nu pot explica de ce, însă am pornit în acest an cu o mare bucurie în suflet. Nu ştiu să numesc vreun motiv pentru care mă trezesc şi adorm surâzând, însă există o multitudine de lucruri care mă îndeamnă să nu fiu altfel : bucuria din glasul copilei mele şi râsul ei cristalin, ochii drăgăstoşi ai iubitului meu, fulgii pufoşi de nea ce se opresc pe genele mele, ori ceaiul călduţ şi aromat băut în faţa computerului la serviciu, firea amuzantă a mamei sau poate energia inepuizabilă a tatălui meu, mai mult ca sigur gogoşile umplute sau clătitele delicioase făcute de buna noastră măiţucă în fiecare sâmbătă...nerăbdarea unui băieţel venind grăbit prin viscol la grădiniţă spre a nu rata Ziua Jucăriei, cuvintele pline de speranţă ale lui Dan Puric, căldura şi liniştea din Casa Domnului, în vremuri geroase şi de agitaţie, şi câte şi mai câte...
A...şi-ar mai fi ceva, poate pentru mulţi..argumentul suprem...sfârşitul calendarului maiaş :o)))
Chiar şi aşa, gândindu-ne la cea mai sumbră dintre descrieri, iată ceva ce n-ar fi adevarat în oricare alt loc din lumea asta, altul decât meleagurile natale româneşti. Cu alte cuvinte, « fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta ». Câţi dintre cei care au plecat de acasă, scârbiţi, dezamăgiţi sau îngrădiţi de vremuri au răsuflat uşuraţi în ţări străine, uitând de ţara unde s-au născut şi s-au format ca oameni, aşa cum alungi din minte un vis urât, după o noapte agitată.... Oare câţi s-au adaptat printre străini şi în ce măsură, astfel încât să fi uitat cu totul de casa sărăcăcioasă a părinţilor, de unde îmbucau pe apucate o bucată de pâine spre a se întoarce la joacă cu amicii, până după asfinţitul soarelui şi câţi dintre ei s-au integrat în societatea modernă şi fără de cusur în care au emigrat, astfel încât viaţa confortabilă de parvenit complet acceptat de localnici să le fi şters din memorie amintirile unei ”triste„ copilării ori tinereţi şi să nu mai cunoască mai devreme sau mai târziu nostalgia amintirilor din trecut sau pârjolitorul dor de acasă ?!
Eu nu ştiu prea multe, dar din ceea ce mi-a fost dat să cunosc, cei ce au îndurat chinuri nemăsurate şi dureri inimaginabile n-au găsit ori n-au conceput ca salvare drumul străinătăţii...şi cei care au rătăcit în libertate, simţindu-se apasaţi de claustrofobia unui regim restrictiv de bunăvoie s-au reîntors acasă sătui de impersonalitatea şi lipsa de trăire a unei societăţi perfect funcţionale :o)
Doar despre mine cred că nu m-aş adapta niciodată unui trai printre străini, fiind plătită pe bani de nimic pentru activităţi nedemne spre a fi prestate de localnici, dar având posibilitatea să îmi plătesc dările fără să stau la coadă, într-o logică firească...şi chiar dacă m-aş fi născut sub o stea norocoasă şi mi-aş exercita profesia în condiţii excelente fiind remunerată pe măsură, cum să accept avantajele traiului într-o societate cu adevărat civilizată şi să uit de mama, de strada copilăriei şi de curtea din capătul şoselei unde înfloreşte în fiecare primăvară o magnolie, de plăcinta cu brânză făcută de bunica spre a ne surprinde în după-amiezile de duminică, de crucea de pe Caraiman care-mi şopteşte parcă de fiecare dată când o privesc că aici e ţara mea. Şi valurile Mării Negre, pun rămăşag că, de s-ar putea orienta spre alte zări, ar alege să se spargă tot în bătrânul Pont Euxin.
În fond ştie fiecare dintre noi care-i rostul său pe lume şi ce anume îi poate aduce împlinirea sufletească...şi eu îmi doresc să trăiesc în mijlocul unei societăţi civilizate, lipsită de gunoaie ori gunoi, urmând o logică firească şi o conduită morală de nezdruncinat. Dar mai ştiu că o astfel de viaţă în afara României este o himeră, fără sentimentul de apartenenţă la acea societate, de integrare în mijlocul acelor oameni sau de bucurie a unui trecut comun, de ancorare în aceeaşi istorie. Înseamnă începutul unui trai mecanic şi steril, acumulând frustrări şi dor de sine şi de-ai tăi...de toate astea îmi aduce aminte un PURIC, un PǍUNescu, un TuDOR Gheorghe....şi într-o lume multă iată totuşi ce de oameni faini... :o)
« Puiule ce mi-ai făcut, de nu pot să te mai uit ?
Cum să poţi neică uita tinereţea ta ?! »
Ocroteşte-i, Doamne, pe români !
..şi încă ceva..prezenţa gunoaielor şi izul neplăcut al acestora sunt un îndemn la curăţenie.
“Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede pintre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. »
De bună seamă odată cu ziua Sf. Andrei începe o perioadă frumoasă şi mult aşteptată din an, ce aduce cu sine bilanţuri, noi speranţe şi alte dorinţe, închizând astfel cu bucurie, încă o filă din romanul vieţii noastre.
Şi oricât de grele ar fi vremurile, perioada sărbătorilor de iarnă retrezeşte în fiecare dintre noi fericirea inocentă a copilului şi ne induce dorinţa de a fi mai buni, de a dărui, de a ne hrăni spiritual privindu-i pe cei dragi despachetând un cadou mult râvnit...căci dincolo de mese îmbelşugate, pomana porcului cu mămăliguţă ori sarmale şi cârnaţi, băuturi zeci şi confortul focului din şemineu al vreunei pensiuni de cinci stele din Carpaţi..ei bine, totul începe cu galbena gutuie pusă să se coacă în micuţa fereastră îngheţată, cu mirosul ramului de brad din odaia mare ori de cozonac venind din bucătărie şi glasul cald al mamei colindând mai frumos ca niciodată.
Cât de trist şi înverşunat să fi ca să nu îţi mai pese dacă vine sau nu Moş Crăciun şi să nu mai aştepţi cu fluturi în stomac să-i spui poezia stând pe genunchiul lui ?! Spiritul Crăciunului este în fiecare dintre noi şi avem datoria morală să-l transmitem mai departe, să păstrăm vie flacăra bucuriei naşterii lui Iisus şi atât cât putem ori ne pricepem, să aducem scânteia bucuriilor de iarnă în ochii celor din jurul nostru. În fond de ce am renunţa la această mare bucurie, dar am continua să jucăm la Loto măcar în noaptea de revelion sau ne-am dori cu ardoare un trup cu 15 kg mai uşor, o maşină pe motorină ultimul tip sau o casă aşa cum n-au avut nicicând ai noştri şi cum nu avem bani s-o întreţinem ...
Dar să lăsăm astfel de gânduri deoparte ...şi să întâmpinăm luna cadourilor cu ochii mijind de bucurie şi cu planuri despre voioşie împărtăşită, daruri şi îmbrăţişări sincere în căldura sufletească a casei noastre :o))
..şi pentru cei care astăzi aniversează ziua de naştere sau onomastica, pupici multipli, sănătate cât cuprinde şi multă linişte sufletească...ceea ce în dulcele grai al lui Shakespeare s-ar traduce prin « Many Happy returns of this Day !!! »
