“Oricât necaz și nenoroc m-așteaptă

Nu-s cu plecarea ta pe aceeași treaptă.”

William Shakespeare

Și s-a dus la cer, măița, să pună o vorbă bună Celui de Sus, pentru noi, căci tare ne iubește !

Este din nou toamnă, măița, aceeași toamnă binecunoscută, îmbrăcată în ținutele-i măiestuoase: soare în păr, căldură pe poale și frunze uscate la picioare, ori mantia lungă de ploaie rece și părul strâns în nouri gri.

Mi-a fost dor de toamnă, măița, însă dorul de tine trece dincolo de orice anotimp. Toamna, se pare, nu va mai fi niciodată la fel. Anul acesta toamna mea a venit în negru și m-a găsit pustie, în derivă, precum o barcă ce plutește pe apă, smulsă de la mal de-o furtună.

Oricât de multe ploi vor cădea din cer în toamna asta, nu vor deplânge îndeajuns golul din sufletul meu, în lipsa ta. Nicio adiere de vânt, nicio rază de soare mângâind ușor, nu vor alina dorul de blândețea ta și nu vor domoli în mine foamea după o îmbrățișare sau după mâna-ți ușoară mângâindu-mă pe creștet și vorbindu-mi cu blândețe.

Din toamna aceasta te voi vedea numai în gând, măița și închid ochii atât de des, de dorul tău, ca să te am aproape !

Și știu de ce mă doare în piept așa de tare, măița, pentru că tu, caldă și bună, senină și înțelegătoare, omul cel mai frumos din viața mea, iubirea, ai rămas întru totul în inima mea mică, neîncăpătoare. Voi încerca să fiu mai bună, îmi voi deschide sufletul, măița, pentru a te putea cuprinde pe deplin.

Fii fericită măița, te du acolo unde-i liniște și pace, numai lasă-mă să te simt aproape. Te iubesc, măița mea dragă și până ne vom revedea, te rog, rămâi cu mine !

irina