Nu mi-am dorit niciodată să fiu soarele. Şi între noi fie vorba, nici n-aş fi în stare...eu am temeri, sunt timidă şi plină de nesiguranţă. Este atât de plăcut să fii ca o lumânare. O lumânare poate să facă ceea ce soarele nu poate!
Atunci când pare-se rutina zilnică nu mai poate fi înlăturată de nimic, intervine în viaţa noastră un moment, o oportunitate de a face ceva cu totul diferit, o ocazie pe care o aşteptai în sine de atâta vreme, însă despre care nu credeai că se va ivi.
Pentru a nu ştiu câta oară am înţeles că nu aduce anul ce aduce ceasul. Zeci de pregătiri, sute de suspine şi gânduri, agitaţie şi efort pentru a pregăti ceva pe viitor se topesc într-o secundă trăindu-le astăzi, pe neaşteptate, la o intensitate cu mult peste aşteptări.
Mă simt fericită când întâlnesc oameni frumoşi. Mă face să cred că avem totuşi o şansă şi de fapt urâtul din lume există doar pentru a lumina ceea ce-i frumos. Altfel, cum am mai ştii ce-i frumos şi ce nu, ce este greşit şi care-i calea cea bună ?!
Sunt liniştită când întâlnesc oameni ca şi mine..cu aceleaşi preocupări intelectuale, întâmpinând aceleaşi dificultăţi, aceleaşi provocări, dar care nu au uitat că viaţa este totuşi atât de simplă. În final nu contează atât de mult cât de sus ai urcat, ci mai degrabă câţi dintre cei pe care i-ai întâlnit pe drum îşi vor aminti cu drag de tine şi de ceea ce ai lăsat în urmă.
Eu cred că poţi fi atât de uşor fericit. Nu a fost o simplă coincidenţă că dintre toate lucrurile despre care aş fi putut afla ori citi departe de casă şi de ai mei dragi, mi s-a confirmat lait-motivul felului meu de-a fi :
« Fericirea este o atitudine. Fie că ne facem nefericiţi sau fericiţi şi puternici. Efortul despus este acelaşi » - Francesca Reigler.
Este o mare realizare să urci muntele şi să depăşeşti cu success fiecare obstacol care-ţi iese în cale. Odată ajuns în vârf te poţi relaxa o vreme, savurând aerul curat şi liniştea unor astfel de înălţimi.
Pentru mine, însă, adevărata bucurie se ascunde la poalele muntelui, acolo unde m-am născut şi unde am făcut cei mai mulţi paşi, îndrumată fiind de ai mei părinţi, de mulţi alţi oameni frumoşi. În păduricea plină de copaci înverziţi, flori colorate şi frumos parfumate, unde am citit prima carte, înconjurată fiind doar de ciripitul păsărelelor. Lângă focul de tabără unde am stat îmbrăţişată cu iubitul meu şi lângă izvorul susurând la vale, în ale cărui ape am aruncat cu pietricele alături de copila mea.
Dacă voi ajunge vreodată în vârful muntelui, priveliştea şi momentele trăite pe drum îmi vor da putere şi vor fi sursa mea de energie.
Un om astfel ajuns în vârf nu are de ce să se teamă şi nu poate fi doborât, căci viaţa şi sprijinul său sunt la baza piramidei. Esenţa unui astfel de om este indestructibilă şi se propagă contaminând alţi oameni frumoşi, precum polenul dus de vânt ca o mângâiere, precum sămânţa ajunsă aparent ireversibil în pământ dar care paradoxal se va întoarce la suprafaţă mai puternică şi mai frumoasă, sub înfăţişarea copacului.
Înfricoşător trebuie să fie pentru cei ce-au urcat în fugă, călcând în picioare şi flori şi zâmbete şi fluturi. Oricât de senin le-ar fi cerul acolo sus, nu pot recunoaşte nici muzica, nici parfumul şi nici căldura, câtă vreme nu le-au primit în preajma şi în sufletul lor. Cum poate fi un astfel de om fericit ?! Ce poate dărui celor din jurul lui?! Ce a lăsat în urmă celor cu care a interacţionat?! Răspunsul este totuşi atât de simplu. Mâine va fi o altă zi şi muntele cu siguranţă va fi în acelaşi loc spre a fi escaladat.
O lumânare poate să facă ceea ce soarele nu poate! Poate să lumineze pe întuneric!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu